Daniel Toda: „Legea interoperabilităţii înseamnă decesul dosarului cu şină”

Daniel Toda este membru în Parlamentul României în Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, unde face eforturi pentru ca România trebuie să facă un salt tehnologic, să digitalizeze administrația, să renunțe defnitiv la dosarul cu șină și să ofere copiilor, dar și celor mai în vârstă competențele digitale necesare unei adaptări armonioase în lumea viitorului.

Daniel, spui că ai proiecte pe digitalizarea administrației. Spui undeva că „accesul online al cetăţenilor la toate deciziile autorităţilor şi instituţiilor publice înseamnă transparenţa adevărată şi posibilitatea concretă de a descoperi ilegalităţile, conflictele de interese şi erorile funcţionarilor publici, dar şi simplificarea procedurilor administrative pentru aceştia”.  Care sunt aceste proiecte?

Digitalizarea administraţiei este o activitate continuă. Fiindcă am pierdut startul în comparaţie cu celelalte state ale UE, va trebui să „tragem” mai tare o perioadă.  

Legea interoperabilităţii – să fiu mai precis, Legea numărul 242/2022 privind schimbul de date între sisteme informatice și crearea Platformei Naționale de Interoperabilitate – ce pune  bazele digitalizării administraţiei şi înseamnă sfârşitul dosarului cu şină, este cel mai important proiect din sfera digitalizării la a cărui elaborare am pus umărul alături de colegii mei din Comisia de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor. Acum avem cadrul necesar unei digitalizări necesare şi corecte. Cadrul va trebui concretizat prin crearea Platformei naţionale de interoperabilitate.

Din perspectivă legislativă, normarea excesivă în acest domeniu este nefirească şi contraproductivă. Odată ce avem cadrul, structura, această construcţie se va actualiza fără a mai fi necesară intervenţia legiuitorului. Dacă legiuitorul intervine, poate bloca sau întârzia anumite procese necesare funcţionării eficiente a sistemelor digitale. Aşa că proiectele pe care le putem sprijini acum sunt pentru crearea de platforme şi obţinerea de fonduri pentru realizarea lor, fără a mai interveni în sfera normativă.

Ai spus că pentru educaţie, îți dorești reforma programei şcolare, în sensul aducerii acesteia la necesităţile secolului XXI. Ai spus de asemenea că dorești dezvoltarea unor programe naţionale informale cu tematici digitale, dar şi a unor programe care să ajute la dezvoltarea competenţelor digitale pentru toţi cetăţenii, indiferent de vârstă. Cum vezi aceste politici?

Aceste politici sunt foarte necesare. Cum spuneam mai sus, Legea interoperabilităţii înseamnă decesul dosarului cu şină. Concret, nu va mai trebui să cărăm cu noi diverse hârtii, dar va trebui să putem compila o cerere în format digital, va trebui să putem accesa o platformă pe care să ne creăm un cont, de exemplu. Poate pentru unii par bagatele, însă pentru mulţi români sunt operaţiuni complicate, și trebuie să apeleze la copii sau vecini. Avem generaţii care nu au fost obişnuite să lucreze cu un calculator sau un telefon inteligent. Nu e mare lucru, însă trebuie instruiți, trebuie să le oferim pregătirea necesară. Avem nevoie de o pregătire continuă, inclusiv pentru pensionari. Şi, bineînţeles, pregătirea pentru deprinderea unor competenţe digitale de bază ar trebui să fie gratuită. 

Am avut ocazia să particip la un schimb de experienţă în Estonia. Am explicat cu această ocazie că trebuie să modificăm modul de a face şcoală. Trebuie să oferim competenţe digitale copiilor. Pentru asta, trebuie întâi lucrat la competenţele profesorilor şi învăţătorilor, trebuie să alungăm frica multora dintre ei față de nou, de digital, de computer.

Pe urmă, da, trebuie să aducem programa şcolară în secolul XXI. Pe lângă acordarea mai multor ore de curs pentru deprinderea şi aprofundarea competenţelor digitale este necesar să „umblăm” şi la conţinutul unor materii. Nu vom putea atrage copiii spre lectură dacă nu vom fi pragmatici: să le propunem opere de valoare care să îi atragă, chiar dacă aparţin literaturii universale şi ultimelor decenii. Mă gândesc, de exemplu, la cărţile scriitoarei J.K. Rowling. Îmi amintesc că una din primele cărţi citite în Canada la cursul de literatură a fost Dune a lui Frank Herbert. Profesorul nostru a venit cu douăzeci de volume într-o cutie şi ne-a dat să alegem fiecare câte una şi să scriem un eseu după ce o citeam. Nu cred că această capodoperă ştiinţifico-fantastică despre care Arthur C. Clarke spunea că este unică în literatură se află pe listele de lecturi din şcolile noastre.

Dacă nu dezvoltăm competențe digitale la toate vârstele, riscăm o fractură în cadrul societăţii: o generaţie tânără care utilizează exclusiv computerul şi o alta, +50, care va continua să scrie majoritar cu mâna şi care să o privească drept o generaţie de „ciudaţi”, rupţi de lumea fizică. Care crezi că sunt cele mai grave consecințe ale aestei rupturi și cât de urgentă ți se pare implementarea acestui tip de educație pentru adulți?

Diferenţele acestea dintre generaţii au existat dintotdeauna: să ne gândim ce spuneau bătrânii din perioada interbelică de tinerii care se îmbrăcau după moda apuseană, despre fetele care purtau fuste scurte sau, mai recent, de băieţii cu părul lung. Adevărata problemă este că persoanele care vor continua să scrie de mână vor deveni generaţia ruptă de realitate. Nu vom avea un hău între două generaţii, ci vom avea o generaţie inadaptată, marginalizată, care, poate, va ajunge chiar să regrete vremurile dosarului cu şină, aşa cum se întâmplă astăzi cu nostalgicii perioadei Ceauşescu. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care, aşa cum spuneam, este necesară o continuă învăţare în domeniul digital.

Ai petrecut o bună parte din viață în Canada. Ce ai văzut acolo și poate fi adus și aici în materie de digitalizare? Care este experiența cetățeanului mediu cu administrația, dacă este ea digitalizată suficient acolo, și ce bune practici crezi ca pot fi implementate rapid și ușor și la noi?

M-am întors de mulţi ani din Canada. Adevărat că, atunci când am plecat de acolo, erau, din păcate pentru noi, peste nivelul de digitalizare din România de astăzi. În primul rând, acolo nu a existat teama de nou, de calculator, de informatizare. Funcţionarii publici nu există pentru ei înşişi, pentru că reprezintă o categorie fără de care nu putem avea o carte de identitate sau o autorizaţie de construire. Ei există pentru a îndeplini un serviciu public, pentru a uşura viaţa cetăţenilor şi a comunităţii. Bineînţeles, administraţiile şi instituţiile publice se preocupă constant de formarea lor profesională şi îi pregătesc aşa cum se cuvine. Dacă nu te ocupi de angajaţii tăi nici nu le poţi cere să fie la zi cu tehnica şi e firesc.

În Canada să ştii că un cetăţean nu este stresat când se prezintă în faţa unui funcţionar public. De exemplu, sunt trei niveluri pentru carnetele de conducere. Pentru a-l obţine pe cel de prim nivel, care îţi permite să şofezi numai dacă în dreapta ta se află un șofer care are dreptul să conducă singur autoturismul, trebuie să treci testul de legislaţie şi de acuitate vizuală. Pe urmă, în douăzeci de minute, ai în mână carnetul de conducere!

Ca bune practici amintesc pregătirea constantă oferită angajaţilor din domeniul public. Nicio tehnologie şi procedură nouă nu pot fi introduse fără a avea personal pregătit suficient pentru a le aplica. Altfel, vom avea angajaţi frustraţi şi reticenţi în a le aplica. Este incredibil că şeful ANAF se plânge că angajaţii instituţiei pe care o conduce fug de calculator şi documente digitale!

Cred că trebuie să ne ocupăm de pregătirea funcţionarilor, să le explicăm cum trebuie să lucreze, să le stabilim nişte ţinte de atins şi, pe urmă, vom avea şi contribuabili fericiţi.